Cu memoria pe termen scurt am ceva probleme în ultima vreme. Dar cu aia pe termen lung stau al dracului de bine. La capitolul ăsta am primit moştenire nişte gene bune rău de tot. Şi dacă tot stau bine cu memoria pe termen lung, se întâmplă ca atunci când stau de vorbă cu cineva să-mi aduc aminte şi să povestesc în detaliu chestii prin care am trecut, locuri pe care le-am vizitat. Ăştia care mă citiţi şi aţi stat măcar o dată de vorbă faţă-n faţă cu mine, sigur puteţi confirma ce am apus până acum.
Mi se mai întâmplă câteodată să rămân puţin pătrat atunci când port un dialog cu careva, sau atunci când omu’ se apucă să povestească altcuiva o treabă prin care am trecut şi eu sau pe care o cunosc din alte relatări. Băi, nu-mi place când oamenii înfloresc lucrurile ca să le facă mai interesante. Mi s-a întâmplat să fiu implicat într-o discuţie, fără ca eu să particip direct la respectiva discuţie, şi să aud lucruri la care se presupune că am luat parte şi care nu au decurs aşa spectaculos cum sunt povestite sau mai rău, nu s-au întâmplat deloc. Şi recunosc şi faptu’ că, din ipocrizie, uneori am dat din cap afirmativ la chestiile astea doar ca să nu stârnesc alte discuţii. Sau nu e ipocrizie asta?
Întotdeauna m-am considerat o persoană sinceră. Asta m-a făcut să relatez poveştile mele aşa cum le aveam în memorie. Unele au fost poveşti frumoase, altele au fost lucruri mai puţin fericite. Însă n-am înflorit niciodată lucrurile doar ca să par mai interesant. Sunt eu destul de interesant, n-am nevoie să înfloresc nimic… asta aşa, să fiu şi puţin arogant. 
Întotdeauna am considerat că cine vrea să stea de vorbă cu mine, tre’ să mă accepte aşa cum sunt, cu bune şi rele. N-am nevoie să înfloresc nimic doar ca să par un tip mai mişto. Astfel, inevitabil, la un moment dat mă voi ridica cu Icar cât mai aproape de soare povestind atâtea lucruri “interesante” şi ghici ce după… Am spus-o, o spun şi o voi mai spune: nu-mi place ipocrizia, nu-mi plac ipocriţii… şi ungurii.
Pentru că sunt pe un blog aici, este cazul să vorbesc şi de bloggeri. S-a întâmplat şi aici să citesc unele articole scrise de unii bloggeri şi să ştiu că înfloreau lucrurile, din diferite motive. Iarăşi, cu riscu’ de a fi o ţâră ipocriţel, zic că pe bloggeri îi înţeleg într-un fel, că ei nu vorbesc cu 2 oameni, vorbesc pentru zeci sau sute de cititori şi tre’ să le dea ălora ceva de citit… dar totuşi, rămân la ideea mea frumoasă pe care am încercat să scot în evidenţă în articol. Care idee? Las loc de interpretări aici, să văd cât şi la ce vă duce mintea. 
Şi de partea cu facebook-u’ am de zis ceva. Te gândeşti, când vezi atâtea check-in-uri, atâtea statusuri motivaţionale, atâtea poze, atâtea şi atâtea lucruri pe reţeaua asta de socializare, cam cât % mai e real şi cât % e imaginar?
Am ajuns să mă gândesc uneori nu la ce mi se povesteşte, ci la cât de veridic este sau nu este ceea ce mi se spune. Mă gândesc că vieţile unora nu sunt chiar aşa de spectaculoase precum ei le relatează. Una peste alta, fie că-i din dorinţa de a părea mai interesant, fie că-ţi joacă memoria feste, sau cine-ştie-ce alt motiv ar avea oamenii, cert este că nu-mi plac înlfloritorii. Şi, întreb şi eu, că acum îmi permit: Vouă vă plac înfloritorii? De ce nu? De ce da?
Până data viitoare…